Calimanesti-Caciulata

Căi de acces: DN Râmnicu-Vâlcea - Sibiu, din Staţiunea Călimăneşti, 3 km spre Nord.
Hram: Sfânta Treime.

Una dintre cele mai autentice podoabe ale arhitecturii bisericeşti autohtone, Mănăstirea Cozia trăieşte şi va dăinui în istoria poporului român deopotrivă prin însemnătatea ei artistică şi spirituală, cât şi prin vechimea ei.
În cei peste 600 de ani de la întemeiere multe mii de călugări au vieţuit şi s-au format aici, unii ajungând ierarhi vestiţi şi cunoscuţi oameni de cultură.
Pe plan istoric Mănăstirea Cozia va aminti întotdeauna de Voievodul Ţării Româneşti Mircea cel Mare, gloriosul ei ctitor, precum şi de alţi mari domnitori români şi străini de care trecutul ei este legat. Asemenea lor, sub raport bisericesc, numeroşi patriarhi ecumenici au avut legătură cu această mănăstire, dându-i cărţi patriarhale, ori întărindu-i documente. Patriarhii Eremia al Constantinopolului şi Chiril Lucaris, Macarie patriarhul Antiohiei, Nectarie, Paisie şi Dosoftei al Ierusalimului, sunt doar câteva dintre aceste personalităţi.
Prin comorile de artă din cuprinderea ei, Mănăstirea Cozia a pus la îndemâna cercetătorilor un bogat, interesant şi variat material arhitectonic, de sculptură în piatră sau lemn şi pictură murală. Poeţilor şi scriitorilor le-a oferit teme pentru operele lor. În decursul frământatei noastre istorii, mănăstirea a fost şi un însemnat punct strategic. Fiind unul dintre cele mai vechi şi complexe monumente istorice şi de artă, bucurându-se şi de o pitorească situare, Cozia este mult căutată de pelerinii din ţară şi din străinătate.
Mănăstirea Cozia care străjuieşte de peste 600 de ani Valea Oltului, se află pe drumul naţional Râmnicu Vâlcea - Sibiu, la 22 km de Râmnicu Vâlcea şi 75 km de Sibiu, pe malul drept al Oltului, între munţi împăduriţi cu brazi, fagi, stejari şi tei.
Pentru a clădi mănăstirea, Voievodul Ţării Româneşti Mircea cel Mare a ales acest loc de linişte şi siguranţă pe Valea Oltului, în apropierea muntelui de unde la acea vreme nu se putea merge mai departe spre Transilvania decât cu piciorul sau cel mult călare. Domnitorii şi vitejii plăieşi au folosit trainicele ziduri ale mănăstirii ca adăpost sigur în luptele împotriva cotropitorilor.
O primă, interesantă şi grăitoare descriere a mănăstirii o datorăm lui Gavriil Protul care, în 1520 în Viaţa Sfântului Nifon, spune: "Aceia mânăstire avea locuri fără gâlceavă şi alese, de petrecere călugărească, departe de lume şi era plină de toate bunătăţile, cu munţi mari şi cu văi, îngrădită şi ocolită cu un râu mare şi izvoare mari şi munte împrejurul ei. Şi are toată hrana călugărească, pomi şi livezi şi nuci şi alţi pomi roditori, fără număr, vii şi grădini, şi acolo cură apă pucioasă... am văzut cu achii noştri acel loc şi i-am zis pământul făgăduinţei".
Cu ocazia vizitei făcute la 20 iunie 1657, Paul de Alep, ucenicul, arhidiaconul şi secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, descrie astfel aşezarea de la Căciulata la Mănăstirea Cozia: "XII. Descrierea Mânăstirii Cozia cea frumoasă şi a drumului ei abrupt. Eram înspăimântaţi de îngustimea drumului şi de apropierea sa de marginea prăpastiei; şi, coborându-ne de pe caii noştri, am mers pe jos până ce am trecut podul. Aici am ieşit într-o câmpie mare, împărţită în ogoare, acoperite cu semănături şi cu grădini şi cu vii pe care a trebuit să le străbatem pînă ce ne-am apropiat de mânăstire; aceasta, Cozia, este o clădire întărită şi măreaţă, înălţată pe marginea unui râu, dar înconjurată de piscuri înalte şi impunătoare, iar golurile dintre ele erau închise de păduri de nepătruns, astfel că prin nici o parte a acestui loc nu este vreo altă intrare, căci acest loc binecuvântat se află (ca) într-o covată la marginea Ţării (Româneşti) şi la marginea Ţării Ungureşti, atât la miazănoapte cât la apus, cale de două zile de călătorie. Drumul către aceasta din urmă este prin spatele munţilor de miazăzi; este extrem de greu şi cu neputinţă de străbătut (cu carul) cu boi."
Mănăstirea a fost înălţată "la locul numit Nucet, pe Olt, adică Cozia" şi i s-a spus şi "Mănăstirea de la Nucet", fiind clădită într-o regiune foarte prielnică pentru creşterea nucilor. Numele Cozia vine de la cuvântul pecenego-cuman koz care înseamnă nucă şi nu trebuie confundat cu slavul koza care înseamnă capră.

Mănăstirea Cozia, una dintre cele mai importante ctitorii ale Voievodului Mircea cel Mare, a fost zidită între anii 1386-1388 şi 1393.
În biserica mănăstirii şi-a ales locul de odihnă veşnică, precum şi loc pentru portretul votiv de "mare voievod şi domn" pictat în partea dreaptă a naosului. Într-un document din 20 mai 1388 Voievodul Mircea spune: "De aceia, am binevoit domnia mea să ridic din temelie o mânăstire în numele sfintei şi de viaţă începătoarei şi nedespărţite Troiţe, dumnezeire nezidită... la locul numit Nucet pe Olt, adică Cozia..." Cel care l-a sfătuit pe Mircea să ridice ctitoria de la Cozia pe locul unde se află astăzi, a fost călugărul cărturar Nicodim de la Tismana "sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeieşti". Se ştie din izvoare certe că "Nicodim sfinţitul" a fost duhovnicul lui Mircea încă din tinereţe şi că mai târziu, când Mircea a ajuns domn, "îl lua adesea pe Nicodim cu dânsul". Mănăstirea Cozia a fost târnosită de însuşi Nicodim al cărui chip este zugrăvit în partea de sud a pronaosului. Ca mănăstire, Cozia s-a organizat sub directa supraveghere a lui Nicodim de la Tismana. El numeşte cel dintâi stareţ cunoscut din documente, Ieromonahul Chir Gavriil, fără îndoială un ucenic al său. Popa Gavriil, egumenul de la Mănăstirea din Călimăneşti, împreună cu toată conducerea şi cu o parte din călugării mai vârstnici, trece la Cozia încă din primul an.
Vechile fresce au păstrat chipul lui Mircea cel Mare zugrăvit în naos, pe zidul din dreapta, în înfăţişarea sa de ctitor, îmbrăcat în costum de mare cavaler medieval apusean, alături de fiul său Mihail. În hrisovul dat de Mircea cel Mare Mănăstirii Cozia în anul 1406, se pot vedea titulatura voievodului român şi graniţele stăpânite de el: "Eu cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea, Mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Herţeg al Almaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului şi pe amândouă părţile, pe toată Podunavia, încă şi până la Marea cea Mare şi stăpânitor al cetăţii Dîrstorului...".

50 imagini in total la aceasta impresie