Barcelona

Pe un deal pleşuv din apropierea Barcelonei, un conte bogat a visat să construiască o zonă rezidenţială deosebită, ferită de poluarea şi aglomeraţia centrului industrial. Era începutul secolului XX. Dar planurile nu au fost duse până la capăt, iar nobilul s-a mulţumit să accepte că afacerea sa eşuase. Din fericire însă, grădina imaginată de arhitectul Antoni Gaudí şi deja amenajată pe deal s-a transformat în cea mai frumoasă fantezie de verdeaţă a oraşului şi, poate, a lumii: Parcul Güell.
Güell şi Gaudí
Contele Eusebi Güell i Bacigalupi, un antreprenor bogat şi îndrăzneţ al Barcelonei sfârşitului de secol XIX, îi comandase arhitectului Antoni Gaudí i Cornet să proiecteze şaizeci de locuinţe luxoase pe coastele golaşe ale unei coline de lângă oraş. Casele urmau să fie integrate unei grădini în stil englezesc, aşa încât spaţiul rezidenţial să devină o oază de verdeaţă şi linişte - o alternativă fericită pentru cei înstăriţi, care doreau să fugă de Barcelona industrializată.
Gaudí mai lucrase pentru patronul său şi era deja cunoscut în Catalonia, graţie creaţiilor sale moderniste, extrem de îndrăzneţe pentru acele vremuri. Aveau să treaca decenii până ca arhitectul şi designerul catalan să fie considerat, în întreaga lume, figura proeminentă a Spaniei în domeniul arhitecturii. Până atunci însă, în anul 1900, faima lui Gaudí nu trecuse graniţele provinciei. Împreună cu trei colaboratori apropiaţi, arhitectul acceptase să pună pe hârtie ideile sale pline de fantezie creatoare, în care arta umană era subjugată perfecţiunii naturii. În proiectul grădinii de pe dealul numit Muntanya Pelada (Muntele pleşuv), jocul imaginar al lui Gaudí a fost inversat: de data aceasta, natura nu îi împrumuta formele şi culorile, pentru ca ele să fie reproduse în piesele arhitecturale, ci se întâmpla exact contrariul. Arcele, coloanele, coridoarele, aleile, terasele, galeriile şi statuile se camuflau în pietre, copaci, peşteri, poteci, plaje şi dragoni.
Între 1900 şi 1914, doar trei din cele şaizeci de case au fost ridicate; situaţia economică şi socială a Cataloniei, influenţată de izbucnirea războiului, a întrerupt proiectul rezidenţial. Fiindcă nicio locuinţă nu s-a vândut, la propunerea lui Güell, Gaudí a luat una din case şi s-a mutat în ea împreună cu tatăl său. Patru ani mai târziu, contele a murit, dar abia în 1923 municipalitatea a preluat proprietatea acestuia de pe deal şi a declarat-o parc orăşenesc. Din patrimoniul Barcelonei, "Park Güell" a trecut în cel naţional al Spaniei, apoi, după alţi 61 de ani, în patrimoniul UNESCO.
Lumea utopică al Parcului Güell
Spre parcul lui Gaudí, străduţele înguste ale Barcelonei urcă pieziş, strecurându-se printre vile cu iederă înflorită şi palmieri cu frunze răsfirate în soare. Şi, dintr-odată, ca o plăsmuire copilărească, un zid din piatră gălbui se lungeşte sub copaci şi se uneşte cu o căsuţă de aceeaşi culoare, a aluatului de turtă dulce cu scorţişoară. Lângă, un alt castel mic, cu turn înalt, smălţuit, având dreptunghiuri albe şi albastre, pare a da de ştire cum că norii şi cerul zilelor senine au împărţit frăţeşte olanele acoperişului.

Intrând pe poarta parcului, te nimereşti între casa vrăjitoarei şi casa copiilor din povestea lui Hänsel şi Gretel, sub vraja imaginilor din basmele spuse odinioară de bunicii cei dragi. Cea din dreapta, cu vârful acoperişului în formă de ciupercă, seamănă cu un mic palat decorat cu bomboane dulci şi colorate; nimic ce să amintească de vrăjitoarea cea rea. De aici veghează paznicii parcului, iar la parter urmează a fi organizată o expoziţie. Casa din dreapta, semeţ ridicată, are ferestre mari la parter şi creneluri înflorate, pentru o faţadă veselă şi primitoare. O cruce dublă a fost aşezată în vârful turnului. Casa copiilor din poveste poate fi explorată în interior, fiindcă magazinul pe două etaje oferă spre vânzare albume, cărţi poştale, ghiduri de călătorie, bijuterii şi încă alte multe mărunţişuri atrăgătoare.




Cele două case din basm, ca de altfel majoritatea construcţiilor din parc, sunt înfrumuseţate de originalele mozaicuri colorate numite trencadís, compuse din fragmente de ceramică şi sticlă. Ca nişte pietre preţioase, ele strălucesc magic în lumina blândă a soarelui mediteranean.

Din faţa caselor, două şiruri de scări elegante lasă valurile de vizitatori să urce în parcul propriu-zis. Între ele şi printre fire de verdeaţă, câteva căderi de apă potolesc setea zburătoarelor ce îşi au cuiburile în apropiere. Fântâna din partea superioară are blazonul catalan. Înainte de a se ajunge la Sala Hipóstila, ultimele trepte te aduc lângă figura emblematică a Parcului Güell: o salamandră mare, cu trupul acoperit de trencadís şi cu botul larg deschis, ca şi cum ar zâmbi prietenos tuturor celor care se înghesuie să se fotografieze alături de ea.


Cu ale ei coloane dorice uriaşe care sprijină terasa principală a parcului, Sala Hipóstila cerne delicat razele de lumină aflate în căutarea luciului mozaicurilor multicolore. Pe tavanul acestei săli, Soarele şi Luna se întâlnesc în rondouri de trencadís minunat îmbinate. Dar şi mai impresionantă este partea de deasupra - în fapt, locul cel mai căutat şi mai apreciat de vizitatori. Această terasă cu nisip fin parcă iese din trupul dealului şi se întinde cu rotunjimile ei spre marea din depărtări. Când plouă, apa se filtrează printre firele de nisip şi coboară, prin coloanele de dedesubt, în rezervoare subterane.


În partea dinspre deal, terasa este închisă de stânci ornamentale şi palmieri, dar în faţă, ea întâlneşte intrarea în parc, apoi Barcelona şi marea. Şi, în afară de priveliştea uimitoare, mai există ceva aici: o bancă-balustradă şerpuitoare, ca un val care vine dispre Mediterană. Unduirile acestui mozaic lung şi pestriţ, uneori cu modele armonioase, alteori cu împletituri surprinzătoare, dau o senzaţie de relaxare şi bună-dispoziţie. Iar această senzaţie se preface într-o stare de bine a întregului organism, după ce te aşezi pe bancă pentru odihnă, datorită formei sale speciale şi foarte confortabile. (În timpul lucrărilor la parc, un muncitor a fost rugat să stea jos în ghips moale, pentru a se obţine un mulaj potrivit al corpului aflat în poziţie de odihnă.)
Oricum, pauza pe terasa principală e importantă, nu doar fiindcă peisajul te încântă, ci şi fiindcă explorarea celor 17 hectare ale parcului va consuma multă energie şi exuberanţă.
Aceeaşi panoramă asupra Barcelonei o descoperă cei care urcă mai sus, în partea stângă, pe vârful dealului, acolo unde ar fi trebuit să se afle o capelă, conform planurilor originale. Astăzi, aici se află trei cruci mari, răsărind dintre pini, măslini, migdali, smochini şi magnolii. Cărările şi parapetele dintre tufişuri şi cactuşi, deşi sunt construite special, par a fi săpate în mod natural în coasta dealului de şiroaiele de apă ale ploilor de vară.
Nu departe de terasa principală, pantele dealului se transformă din loc în loc în coridoare şi viaducte, cu arcadele sprijinite romantic pe coloane semănând cu stalactite, trunchiuri de copaci, cioturi robuste, filoane din adâncurile scoarţei pământeşti. Dacă priveşti în sus spre bolţile din piatră, unele îţi vor părea adevărate coaste şi vertebre ale unor uriaşi din preistorie, fosilizaţi de dragul artei.
Câte o mică orchestră acompaniază, cu note simfonice, ţipetele papagalilor şi foşnetele palmierilor de deasupra galeriilor parcului. În răbdarea aşteptării, s-ar putea să auzi şi o rapsodie românească, curgând printre colonadele lui Gaudí.
La fel de spectaculoasă precum celelalte clădiri ale parcului este "La Torre Rosa", casa în care Gaudí a locuit din 1906 şi până la sfârşitul lui 1925 - la câteva luni înainte de tragica sa moarte. Vila a devenit muzeu, expunând publicului interioarele puţin spaţioase, dar îmbogăţite cu numeroase piese de mobilier şi obiecte de design create de arhitect.
Rozul frumos al tencuielii exterioare se asortează bine cu florile grădinii, sculpturile delicate şi modelele din fier forjat. Casa cu turn seamănă şi ea cu un palat din basmele cu prinţi şi prinţese.
Montanya Pelada de acum o sută de ani, dat în grija lui Gaudí, nu mai există. Pe el au crescut, aduse din toată provincia catalană, plante exotice şi perene, ca nu cumva frumuseţea lui să se estompeze la întâlnirea cu marea. Papagalii şi porumbeii şi-au construit cuiburi în jurul rocilor cândva golaşe. Iar imaginaţia creatoare a omului a refăcut în natură lumea utopică a basmelor, pentru un strop de bucurie adevărată.
De ştiut:
● Dealul parcului (cu înălţimea de 210 m) se numeşte azi Muntanya del Caramel.
● Colaboratorii lui Gaudí au fost arhitecţii Josep Maria Jujol, Francesc Berenguer, Joan Rubió şi Llorenç Matamala; lucrările de construcţie au fost realizate de Josep Casanovas i Pardo.
● Parcul e deschis zilnic, iar intrarea e liberă
● Fiind preferat deopotrivă de localnici şi turişti, parcul e asaltat zilnic de foarte multă lume. Ar fi potrivită o plimbare de dimineaţă, când aleile nu sunt încă pline.
● Cafenele, locuri de odinnă, bănci şi pavilioane sunt presărate prin întreg parcul.
● Pentru a ajunge la intrarea principală a parcului (de pe Carrer d'Olot), trebuie mers pe jos o bucată de drum, de la staţiile de autobuz. Metroul se află la mai mult de un kilometru distanţă. Atenţie, autobuzul 24 opreşte la intrarea laterală a parcului.

25 imagini in total la aceasta impresie