Viena

Primul şoc, prima dată când ne-a cuprins simţământul de "uaaaa!", prima dată când am rămas fără cuvinte. Am luat metroul din gară şi, cum eu mai fusesem în Viena (ce-i drept acum 10 ani când eram o copilă cu fizionomie androgină) am ţintit direct spre buricul târgului, unde e cel mai scump asfalt din oraş: Stephansplatz. Aici ştiam eu din amintiri şi îmi fusese confirmat pe hartă că se află cea mai mare catedrală din oraş: Stephansdom - Domul Sf. Ştefan pe numele lui românesc.

Ei bine, cum metroul ne ducea direct în piaţa mai sus amintită, ne-am pus frumos funduleţele în tren si am purces înspre destinaţie. Am să fac aici o paranteză, până nu uit. Metroul din Viena nu e cine ştie ce animal nemaivăzut, ba chiar s-ar putea să aiba trenuri mai vechi decât la noi. Însă ce nu se poate să nu observi e lipsa oricăror bariere între intrare şi peron. Sigur, si acolo trebuie să-ţi compostezi biletul înainte de a călători, însă compostoarele nu au uşi rotative sau vreun alt obstacol care să te împiedice să le depăşeşti. Cu sau fără bilet, poţi ajunge pe peron şi deci în metrou fără probleme. Nu ştiu ce se întâmplă în eventualitatea unui control pentru că n-am avut plăcerea, cel puţin nu în Viena.

Ei, şi ajungem noi la staţia care poartă chiar numele pieţei. Ajungem şi găsim indicatorul de ieşire potrivit şi ne postăm pe o scară rulantă. Şi urcăm. Şi urcăm. Şi începe să se vadă ieşirea. O piaţă sau o stradă. Dar, în loc de cer, se vedea un perete. Şi urcăm. Şi urcăm. Şi peretele e încă acolo, ba chiar pare din ce în ce mai mare! Dacă s-ar fi luat la întrecere cu scara rulantă ar fi câştigat fără drept de apel. Degeaba ne fug ochii în sus, încă nu i se vede capătul. Bine, nu e chiar un perete obişnuit. E o parte dintr-o clădire mai mare, chiar din catedrala pe care o căutam. Abia după ce era să ne împiedicăm luaţi prin surprindere de sfârşitul scărilor rulante am văzut unde anume se termină imensa catedrală. Iar această constatare a fost cu atât mai uimitoare cu cât, pe lângă corpul central care ne luase prin surprindere la metrou uriaşa catedrală mai posedă un turn de două ori mai înalt decât aceasta, cu care zgârie cerul.

Nici nu-mi mai vine să scriu mai mult, aş lăsa poza şi gata... oricum, se poate vedea cu ochiul liber cam cât sunt oamenii pe lângă monstrul arhitectural. Totuşi, piaţa care înconjoară catedrala şi strazile pietonale înconjurătoare au fost primul contact cu atmosfera Vienei. Minunându-ne noi de clădire şi chibzuind cam pe unde să începem să "dăm o tură", ne-am trezit aproape asaltaţi de un tânăr (draguţ de altfel, dar să nu afle Radu!) îmbrăcat în costum a la epoca Mozart. Şi scopul lui era... culmea, să ne vândă bilete la un concert din opera sus numitului compozitor. L-am ignorat în stil bucureştean (ei, nu chiar, i-am spus frumos că nu ne interesează) şi am purces la plimbare prin piaţă. De confuzi şi gură cască ce eram era să ne calce o trasură (o să povestesc şi despre trăsuri într-un post viitor) dar ne-am revenit repede. Prin marea de turişti grupuri grupuleţe (mulţi americani), am ajuns în spatele catedralei, unde subsemnata s-a aşezat să o contemple în timp ce fotograful o fotografia. Am mai vazut un ceas solar pe unul dintre turnuri şi o miniatura a catedralei undeva în piaţă.

Dup-aia am intrat in biserică... cum aveam să aflăm repede că se întâmpla la obiectivele turistice mega-importante acolo era o mare de turişti. Gălăgie, guided tours, blitz-uri, tot tacâmul. Bine, era o gălăgie şoptită, dar hai să fim serioşi, tot gălăgie! Puteai să vezi o parte din interior fără să plăteşti şi să te uiţi pe după gratii. N-aveam voie în centru, n-aveam voie în catacombe. Drept urmare ne-am plimbat puţin şi am ieşit afară.

Am rămas totuşi cu sentimentul de "uaaaaaa!"...

[ Textul face parte din impresiile dintr-o călătorie prin Europa cu trenul pe care am facut-o împreună cu prietenul meu vara trecută. Toate impresiile din respectiva călătorie au apărut şi vor mai apărea pe blogul meu dedicat acestei excursii, care se află la adresa http://hoinar.wordpress.com/ Sper să vă placă.]